Mihai Eminescu – poet, nuvelist si jurnalist

Tudor Arghezi vorbind despre Mihai Eminescu: Avorbi de poet este ca si cum ai striga intr-o pestera vasta… Nu poate sa ajunga vorba pana la el, fara sa-i supere tacerea. Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene, din departare, delicata lui singurateca slava.

In toate veciile strabatute de atletii si biciclistii filozofiei el isi are vecia lui deosebita, inchisa. Trebuie vorbit pe soptite… Intru-un fel, Eminescu e sfantul preacurat al ghiersului romanesc. Din tumultul dramatic al vietii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastra depasita, dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri. Fiind foarte roman, Eminescu e universal. Asta o stie oricine citeste: cu parere de rau ca lacatul limbilor nu poate sa fie descuiat cu cheile straine.

S-au facut multe incercati onest didactice de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decat in romaneste. Daca se poate traduce o proza, o povestire, un roman, unde literatura se margineste aproape fizic la tablouri, la personaje si la conture, dominata de miscarea si succesiunea cinematica, poezia nu poate sa fie talmacita, ea poate fi numai apropiata. Poezia apartine limbii mai mult decat proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizari din interiorul ei face vocabulele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici in romaneste… Dovada si incercarea de fata.

Ma numesc unul din oamenii in viata care l-au vazut pe Eminescu in carne si oase. Eram copil de sapte ani. L-am zarit pe Calea Victoriei…

Trecea prin public un om grabit, fara sa ocoleasca, impetuos. “Uite-l pe Eminescu” – a spus cineva, cu un glas pe care-l tiu minte. Se pare ca poetul nu mai facea parte din viata lui si ca traia o metempsihoza straina. Nu puteam sti atunci cine era sa fie Eminescu si ar fi fost normal sa-i uit numele auzit. E curios ca nu l-am uitat. Mi-a ramas in ureche, o data cu tonul de stupefactie si de compatimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a ramas aninat ca de o schita de fum. Nu ma puteam gandi, atunci, ca, dupa 65 ani trecuti, voi evoca intr-o pagina de tipar ceea ce incepea sa fie, inca de pe atunci, o amintire…

Dragostea lui Eminescu e mai cu seama senzuala, o dragoste pribeaga, de pasiune. Ea e momentana si totala in momentul ei, si se epuizeaza in intregime pe o singura imprejurare reluata continuu, continuu traita si continuu epuizata in intregime. Vreo 17 poezii de dragoste sunt romante si cantece de vioara.

Leave a Reply

Your email address will not be published.