Alba de Céspedes – scriitoarea cubanez-italiana

Alba de Céspedes s-a nascut in Roma in 1911. Tatal, ambasadorul Republicii Cuba in Italia, casatorit cu o italianca, este numit apoi ambasador la Washington si la Paris. Viata agitata a parintilor, sub semnul unei mari iubiri romantico-dramatice, ca si schimbarile dintr-un loc intr-altul o constrang la singuratate de mica si o fac sa se descopere curand.

La cinci ani scrie prima poezie Conditia femeii sarace inaugurand astfel linia pe care o va cotinua cu o constiinta tot mai lucida. La cincisprezece ani se casatoreste cu un diplomat italian, iar la douazeci isi anunta hotararea de a divorta si de a scrie. Dar aceasta experienta nefericita s-ar parea ca i-a marcat adanc intreaga existenta. se poate spune ca, intr-un fel, i-a imprimat orientarea literara si chiar pozitia strict feminista fata de viata. Pleaca la Roma impreuna cu fiul sau, avand existenta asigurata timp de un an si jumatate, si scrie o nuvela pe care Giornale d’Italia i-o publica.

Urmeaza un an de munca intensa in biblioteci, de studiu asiduu al clasicilor. Urmatoarea nuvela va apare in Il Messaggero, care ii va solicita cu acest prilej o colaborare permanenta de trei nuvele pe luna. Este un succes ale carui ecouri de indoiala, emotie, satisfactie se regasesc, de exemplu, in povestirea Chiriasul sau in romanul Remuscarea. “Astfel in termenul prevazut de tata imi castigam viata. Nu prea bine, dar, in sfarsit, eram independenta”.

Primele povestiri sunt adunate apoi in volum, in 1935, sub titlul de L’anima degli altri (Sufletul celorlalti). Urmeaza in 1936 volumul de poezii Prigionie (Inchisori) si in 1937 volumul de povestiri Concerto.

In 1938 aparea romanul Nessuno torna indietro care-i aducea consacrarea pe plan italian si international, desi astazi ni s-ar putea parea cam desuet, ca unele filme vechi de arhiva, cu rezolvari de situatii liniare si exemplare, cu caracterizarile personajelor prin actiuni, dialog sau monolog interior insuficiente, astfel incat, adesea, precizarile autoarei constituie adevarate surprize, cu o mecanica sufleteasca de o mare simplitate, care atunci cand vrea sa fie complexa, cum este cazul Emanuelei, destrama personajul in loc sa-l inchege, cu barbati mai schematici decat femeile si uzand inca de tirade romantice, cu un dialog adeseori nefiresc, lasand sa se vada clar intentiile programatic-moralizatoare, cu planurile mai degraba foiletonate decat impletite armonios.

In acelasi timp, insa, romanul contine multe din temele preferate ale autoarei si are un stil placut, cu un ritm vioi si sustinut.

Leave a Reply

Your email address will not be published.